Când ai devenit gând.

Întâi ai fost cuvânt. Erai litere adunate şi aruncate aiurea pe foi de hârtie. Dacă aş fi ştiut, poate că nu te-aş fi citit seară de seară, pe întuneric, cu sufletul la gură. Ai fost pe rând poezie, poveste poate chiar basm. Mi te-am imaginat mereu luminos, doar unul. Te-am creat să mă salvezi, să mă scoţi din rutină, să creezi lumea noastră. Încet încet te-ai conturat, ai căpătat identitate, te-ai apropiat puţin câte puţin ce ceea ce imi doream mereu, de un ideal pe care nu aş fi crezut niciodata că mintea mea poate să îl nască.
Ai devenit imagine. Ai fost de la inceput aşa cum am crezut. Semanai cu mine dar erai mai degrabă partea mea bună, partea mea răbdatoare şi calculată, acel copil din mine care o să creadă mereu că lumea o sa fie mai bună. Stăteam ore intregi şi visam împreună, ne visam unul altuia dorinţele. M-ai făcut una cu marea, eu unul cu cerul. Dacă aş fi ştiut, nu te-aş fi observat. Aş fi trecut pe lângă tine pe stradă ca pe lângă orice străin, m-aş fi gândit la imaginea ta o clipa, un minut, o zi iar apoi aş fi fost la fel.
Acum eşti doar gând. Acum eşti doar imaginaţie, eşti o proiecţie a tuturor dorinţelor mele. Tu nu eşti el, el care ţi-a furat imaginea şi identitatea. El e altul, nu-mi aparţine şi n-aş vrea nicicând să fie al meu. Acum suntem doar noi doi, închişi in mintea mea. Stau ore întregi şi contemplez imaginea noastră şi simt că totuşi lipseşte ceva.
- Împreună vom conduce lumea, mi-ai zis. Acum mă întreb ce lume vom conduce ? A mea sau a ta ? Lumea mea în care tu eşti gând sau lumea ta în care eu sunt amintire ?