Cand am incetat sa cred

Am ramas fara vorbe,
poezia mea e doar scheletul
doar idei, numai norme
metafora, doar epitetul.

În fata foii albe
aluneca degetele fara sens
de parca zgârii table
lâng-un absurd imens.

genunchii mei sunt rosi de ura
de atât cât m-am târât prin zgura.

ai reusit, usor usor
sa desprinzi totul din mine
orice gând pur, orice fior
tot ce e rau credeam ca-i bine.

aici, în negru si-n etern
astept sa stii cum ca eram.
tot ce stiam, tot ce visam
sa te apese greu pe stern.

în noaptea alba fara vise
doar eu sa îti apar râzând
cum tu apari în miile de crize
întunecat, mereu cazând.

cu limba plina de nisip
sa te târasti ca mine lânga mare
sa-ti para rau de-a ta ratare
dar eu sa nu te mai ridic.